Select Page

Opportunity – 8 ani pe Marte

Opportunity – 8 ani pe Marte

Devine din ce în ce mai frig pe măsură ce Soarele se apropie de orizont. Cerul își schimbă culoarea, din portocaliu devenind roz, iar partea situată chiar deasupra astrului zilei capătă culoarea albastră ceea ce îmi aduce aminte de planeta de pe care am plecat.

Sunt Opportunity și vă transmit salutări de pe planeta roșie.

Voi cei care sunteți stăpâni acolo doriți să aflați dacă aici a curs apă, această moleculă fiind importantă pentru voi. Viața a apărut în apă și întotdeauna viața va căuta viată. Și fiindcă ființele inteligente numite oameni nu pot ajunge (încă) aici, au construit ochi, brațe și urechi artificiale, montate pe sonde spațiale. Asta sunt eu: o sondă spațială cu șase roți, un catarg scurt cu două camere situate la distanța ochilor umani și un braț mobil care se întinde pentru a șlefui și observa îndeaproape pietrele. Mă pot deplasa încet (dar repede pentru un vehicul marțian), cu un centimetru pe secundă și am străbătut 34 de kilometri de când am ajuns aici.

După șapte luni în spațiu am intrat în atmosfera marțiană ca un bolid în flăcări, ținut numai de o parașută și protejat de bule gonflabile. Asolizarea a fost plăcută, în salturi, ca o minge imensă de baschet. M-am oprit după 26 de sărituri chiar într-un mic crater, de fapt o groapă mai mare aflată pe câmpia „Meridiani”. Locul a fost ales special pentru că observațiile făcute cu sateliți arată că aici există combinații de elemente chimice care se formează în prezența apei.

 

Mini-craterul în care am asolizat și platforma de pe care am plecat. Foto: NASA/JPL

Mini-craterul în care am asolizat și platforma de pe care am plecat. Foto: NASA/JPL

Aceasta este de fapt și misiunea mea: să descopăr dacă pe Marte a curs apă. În teorie pare ușor pentră că apa lasă urme peste tot dar practic va fi greu pentru că urmele se pot afla sub nisip sau prizoniere în roci. În craterul în care mă aflu se află straturi de roci fixe, formate în acest loc, alterate doar de fenomenele care au avut loc aici și în vecinătate.

Am început munca de explorator geolog, căutând roci interesante, apropiindu-mă de ele și studiindu-le îndeaproape. Am petrecut 57 de zile marțiene (cu 36 de minute mai lungi decât cele terestre) dar a meritat. Cei care m-au trimis au obținut de la mine mii de imagini și date, concluzia fiind extraordinară: mă aflu pe fostul țărm al unei mări sărate. Câmpia Meridiani este de fapt fundul fostei mări iar micul crater este nou format în zonă.

Venise timpul să ies din crater dar m-am împotmolit în nisip. Câteva dintre roțile mele au muncit și pentru celelalte, iar după câteva zile m-am eliberat. Am ales un alt drum și am început să merg încet spre un crater și mai mare, numit „Endurance”, aflat la 700 de metri depărtare. Mi-a luat 68 de zile să ajung pentru că am întâlnit multe alte formațiuni interesante pe drum iar viteza nu a fost foarte mare. Aici am aflat și mai multe: unele roci au fost transportate de apă, altele de vânt, semn că marea seca din când în când. Pesemene că nu a fost foarte adâncă.

În ziua 315 am ieșit din crater și am plecat să vizitez o parte desprinsă din scutul termic când am asolizat, nu înainte de a realiza fotografii demne de orice fotograf profesionist,. Pe drum am descoperit ceva: un meteorit. Este primul meteorit descoperit pe o altă planetă dar nu orice fel de metorit: unul compus numai din fier. De atunci am descoperit încă cinci, dar gândiți-vă puțin ce înseamnă acest lucru: un meteorit compus numai din fier provine din interiorul unei protoplanete destul de mare pentru a căpăta un nucleul metalic. Cândva protoplaneta s-a ciocnit cu un alt corp ceresc (la fel de mare), a fost distrusă și un mic fragment a căzut aici!

După cum probabil știți, planeta Marte nu are șosele. Mă deplasez printre roci și nisip, iar din când în când întâlnesc un crater. Uneori drumul pare lin dar există și capcane, locuri unde nisipul este mai adânc și orice mișcare te afundă și mai mult. Am simțit-o pe pielea mea când în ziua 446 două roți au fost prinse în nisip. Ieșirea a fost mai complicată decât scoaterea unei biciclete din nisip pentru că eu sunt printre puținele vechicule marțiene, un instrument prețios pentru omenire. Mi-a luat 38 de zile de mișcări înainte-înapoi până am răzbit, dar am fost în sfârșit liber.

 

Printre dunele de nisip, în ziua 465 pe Marte. Foto: NASA/JPl

Printre dunele de nisip, în ziua 465 pe Marte. Foto: NASA/JPl

Liber pentru o nouă aventură, explorarea craterului Erebus, de zece ori mai mare decât cel în care am asolizat. Am petrecut 200 de zile acolo (din ziua 550 până în 750) dar încercarea cea mai mare urma să înceapă. Brațul robotic folosit la studierea de aproape a rocilor s-a blocat și nu mai putea fi întins la maxim. An început să dau semne de „oboseală” pentru că am funcționat de zece ori mai mult decât era plănuit (90 de zile). Bine că se pot lua imaginile necesare cu brațul întins pe jumătate, pentru că nu multe se pot face fără acesta.

În ziua 760 am plecat spre craterul Victoria, mare cât șapte terenuri de fotbal. Am ajuns după 191 de zile și am rămas 671 de zile, aproape un an marțian sau doi ani tereștri. La numai câteva zile după ce am ajuns acolo, în timp ce stăteam pe marginea craterului, o furtună globală de nisip s-a produs pe Marte. Cum Soarele îmi dă energie și de abia se mai vedea, a trebuit să fac o pauză până când furtuna s-a oprit. După o lună de hibernat am studiat craterul pe toate părțile: am întrat în el, m-am deplasat în jurul său și chiar am realizat o hartă de mare rezoluție. Zona în care m-am aflat s-a dovedit a fi interesantă: mai întâi s-au depus roci bogate în sulfați peste care a venit apă. S-au format concrețiuni sferice (mici biluțe bogate în oxid de fier – fier ruginit) care după retragerea apei au rămas captive în roci. A urmat o perioadă în care vântul a erodat relieful și în final s-a produs un impact care a dus la nașterea craterului. Impactul a excavat material de toate felurile, format recent sau cu mult timp înainte, oferindu-ne o fereastră în trecut.

 

Craterul Victoria, la care am ajuns după 21 de luni de la asolizare. Foto: NASA/JPl

Craterul Victoria, la care am ajuns după 21 de luni de la asolizare. Foto: NASA/JPl

Am străbătut în 1634 de zile marțiene cinci kilometri, distanța pe care tu o parcurgi pe jos în maxim două ore. Desigur că nu am mers continuu, dar acum mă aștepta o cursă împotriva timpului. La 12 km depărtare se afla craterul Endeavour, mare cât Bucureștiul (22 km în diametru) și adânc de 300 de metri. Este o mină de aur pentru geologi pentru că pot studia material format cu mult timp în trecut și pot adăuga informații la istoria planetei.

În august 2008 am început călătoria, pe 7 martie 2009 i-am văzut pentru prima oară marginea și pe 9 august 2011 am ajuns la crater. Era ziua 2670, după aproape 1000 de zile de călătorie.

 

Drumul străbătut până în prezent. Foto: captură ecran Google Earth

Drumul străbătut până în prezent. Foto: captură ecran Google Earth

Pe drum am întâlnit roci din ce în ce mai vechi (excavate la impact) și am descoperit că diferă cu mult de cele studiate până acum. Oamenii de știință spun că sosirea aici este echivalentă cu o nouă misiune spațială care asolizează în alt loc. În următoarele zeci de zile mă voi plimba în jurul craterului pentru a determina tipurile de roci după care probabil voi coborî în el. Încă se caută un loc unde panta nu este prea mare, o răsturare fiindu-mi fatală.

Sunt Opportunity, vehicul-explorator, și închei transmisiunea marțiană de pe fundul unei foste mări sărate și puțin adânc, la baza unui crater mare cât un oraș.

Sursa articolului: Blogul lui Adrian Şonka

 

About The Author

Video recente

Loading...