Select Page

Simfonia Supernovelor

Simfonia Supernovelor

Baadabuuuuum. Big Badabouuuum. Cam aşa mergea replica în “Al cincelea Element”, nu? Şi când vorbim
de supernove ne gândim exact la asta: un Big Badabum, o explozie extraordinară, năucitoare, definitivă, fără scăpare, nimicitoare a tot ceea ce există la parseci distanţă.

Supernovele sunt unele dintre cele mai violente evenimente în univers. Aceste stele muribunde se dezlănţuie în clipele din urmă ale vieţii explodând cu lumina a miliarde (miliarde, 7 zero-uri) de sori. Pe durata exploziei strălucesc mai puternic chiar decât galaxiile în care mor. Iar moartea lor agonizantă devine născătoare de materie stelară nouă.

Partea interesantă este că nici măcar nu sunt atât de rare pe cum am presupune. Acum că tehnica omuleţilor de pe Terra a ajuns la un nivel destul de interesant, putând privi până la 13 miliarde de ani în trecut, a devenit suficient să fixezi un telescop către o parte a cerului, să repeţi chestia asta ani de-a rândul şi vei constata că pe fotografiile produse, supernovele clipesc precum luminiţele pe bradul de crăciun – dovezi ale unui ciclu de viaţă şi de moarte imperturbabil chiar şi la nivel galactic.

Deci ce s-ar întâmpla dacă am da acestor Supernove un pian şi un contrabas?

Asocierea cerului la care ne uităm noaptea – cel puţin acolo unde tot felul de edili şi patroni de pensiuni de 14 margarete încă n-au poluat mediul cu lumini idioate şi kitschoase – aşadar asocierea cerului înstelat cu muzica nu este nimic nou. Este ceva natural. Priveşti astrele cum clipesc în bătaia stratosferei şi nu ai cum să nu visezi cu ochii deschişi şi cu mintea pătrunsă de sunete line şi plutitoare.

Aşa că studentul în astronomie Alex Harrison Parker a făcut exact acest lucru: a luat imaginile fotografiate timp de trei ani de telescopul Canada-France-Hawaii, a accelerat filmul la 15 zile pe secundă (adică o secundă pe film înseamnă 15 zile de observaţie) şi a alocat fiecare supernovă observată unei note muzicale în funcţie de mărimea şi distanţa ei.

“Volumul unui sunet este dat de distanţa supernovei faţă de pământ, cele mai îndepărtate fiind mai silenţioase.

Nota în sine şi durata ei sunt determinate de tipicul supernovei adică nivelul de luminozitate şi timpul necesar ca să se “stingă”. Cu cât e mai luminoasă şi mai lungă ca durată, cu atât sunetul este mai înalt şi persistă mai mult.

Instrumentul a fost ales în funcţie de tipul galaxiei care găzduia supernova respectivă. Galaxiile super masive sunt redate pe un contrabas, iar supernovele ce apar în galaxii normale sunt punctate de notele unui pianoforte.”

Priviţi şi ascultaţi simfonia supernovelor. Şi gândiţi-vă că vorbim despre sori care explodează ucigând totul în cale. Cale de parseci distanţă. Doar ca după aceea materia să se strângă în viaţă nouă.

 

 

About The Author

Sky

Video recente

Loading...